Istoria dartsului

De la puburile englezești la un sport mondial

Dartsul pare un joc extrem de simplu: este suficientă o țintă, trei săgeți și puțin spațiu liber. În spatele acestei idei aparent simple se află însă o istorie lungă, în care se împletesc tradițiile tirului cu arcul, cultura puburilor englezești, dezvoltarea industriei, standardizarea regulilor și televiziunea.

De unde provine de fapt dartsul?

Nașterea exactă a dartsului nu poate fi indicată printr-o singură dată și nici atribuită unei singure persoane. Cea mai probabilă teorie leagă începuturile sale de tirul cu arcul și de jocurile militare de precizie. Primele ținte semănau cu versiuni micșorate ale țintelor de tir cu arcul, cu cercuri concentrice, iar săgețile de darts au fost numite mult timp în engleză „arrows”, adică săgeți. Poveștile populare vorbesc despre soldați care, în pauzele dintre lupte, aruncau săgeți scurtate, vârfuri sau proiectile de arbaletă în bucăți de lemn. Totuși, nu s-au păstrat documente care să permită considerarea uneia dintre aceste povești drept descriere exactă a apariției jocului modern.

Este mai prudent să presupunem că dartsul s-a dezvoltat treptat din diferite jocuri bazate pe aruncarea unor obiecte mici către o țintă. Secțiunile transversale ale trunchiurilor de copac erau deosebit de potrivite. Inelele naturale ale lemnului formau cercuri ce puteau fi folosite drept zone de punctaj, iar crăpăturile radiale delimitau sectoarele. Cu timpul, astfel de ținte improvizate au început să fie fabricate special pentru joc.

Uneori se repetă povestea potrivit căreia primele ținte de darts ar fi fost fundurile butoaielor de bere sau de vin. Este o imagine sugestivă, care se potrivește foarte bine caracterului de pub al dartsului, dar nu există dovezi solide că istoria acestei discipline a început tocmai de la butoaie. Se știe însă că, încă la începutul secolului al XX-lea, țintele erau adesea produse local. Tâmplarii și meșteșugarii le realizau pentru puburile din apropiere, astfel încât diferite orașe și regiuni foloseau propriile dimensiuni, împărțiri și sisteme de punctaj.

Cine a inventat numerotarea țintei?

Unul dintre cele mai mari mistere din istoria dartsului este identitatea autorului ordinii numerelor de pe ținta modernă. Cel mai des este menționat Brian Gamlin din Bury, Lancashire, despre care se spune că ar fi creat numerotarea la sfârșitul secolului al XIX-lea. Problema este că nu au fost găsite documente credibile care să-i confirme autoritatea. O teorie alternativă îl indică pe Thomas Buckle, un meșteșugar al sârmei din Leeds, care ar fi putut crea un aranjament asemănător la începutul secolului al XX-lea. Prin urmare, atribuirea invenției unei singure persoane trebuie făcută cu prudență.

Ordinea numerelor este însă deosebit de ingenioasă. Valorile mari sunt așezate lângă valori mici: 20 se află între 1 și 5, 19 între 3 și 7, iar 18 între 1 și 4. Astfel, un jucător care țintește o valoare mare, dar aruncă imprecis, poate obține foarte puține puncte. Dispunerea țintei reduce rolul întâmplării și recompensează precizia repetabilă.

Până astăzi au supraviețuit și variante regionale ale țintelor. Manchester Log-End este mai mică decât ținta standard și are câmpuri extrem de înguste. Ținta Yorkshire nu are inel de triplă, iar London Fives este împărțită în douăsprezece sectoare principale. Acest lucru arată că actuala dispunere „de ceas” nu a fost singurul mod de joc, ci varianta care a devenit în cele din urmă cea mai populară.

Procesul care a contribuit la legalizarea dartsului

În 1908, James „Jim” Garside, proprietarul localului Adelphi Inn din Leeds, a ajuns în fața instanței, fiind acuzat că permitea în localul său un joc de noroc. Distincția era importantă din punct de vedere juridic, deoarece regulile privind localurile care vindeau alcool tratau diferit jocurile bazate pe întâmplare și jocurile care necesitau îndemânare.

De Garside era legat jucătorul local William „Bigfoot” Annakin. Conform relatărilor păstrate, demonstrația sa ar fi trebuit să-i convingă pe judecători că rezultatul la darts depinde în primul rând de precizia jucătorului. Detaliile demonstrației sunt prezentate diferit în poveștile ulterioare, astfel încât nu fiecare versiune colorată trebuie luată literal. Procesul a devenit totuși un moment simbolic: dartsul a fost recunoscut drept o probă de îndemânare, nu un simplu joc al norocului.

Aceasta nu a însemnat încă apariția unor reguli uniforme. În diferite puburi se aplicau reguli locale, se foloseau ținte diferite și distanțe variate de aruncare. Într-un loc jucătorul putea sta la aproximativ șase picioare de țintă, iar în altul chiar la nouă. Doar dezvoltarea ligilor și a competițiilor care acopereau zone mai mari a impus unificarea condițiilor de joc.

De la distracție de pub la disciplină organizată

După Primul Război Mondial au început să se dezvolte ligi asociate fabricilor de bere și puburilor. Echipele reprezentau localuri concrete, iar meciurile deveneau parte a vieții sociale locale. În anii 1920 a crescut nevoia de reguli comune. În 1925 a fost înființată National Darts Association, care a început să organizeze regulile, dimensiunile și modul de desfășurare a competițiilor. Deciziile luate în acea perioadă au devenit fundamentul regulamentelor ulterioare.

Un rol uriaș l-au avut campionatele sponsorizate de ziarul „News of the World”. Prima ediție a competiției individuale, în sezonul 1927/1928, a cuprins zona Londrei și a atras peste o mie de participanți. Chiar înainte de Al Doilea Război Mondial, numărul înscrierilor era deja de ordinul sutelor de mii. Dartsul a încetat să mai fie doar o distracție a câtorva puburi învecinate și a devenit un element de masă al culturii britanice a timpului liber.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dartsul a fost o formă de divertisment simplă și ușor accesibilă, care ajuta la menținerea moralului. Se juca în unități militare, cluburi ale ofițerilor și lagăre de prizonieri de război. Soldați din diferite țări, între care Statele Unite, Australia și Noua Zeelandă, au cunoscut jocul. După război, unii dintre ei l-au dus în țările lor, contribuind la dezvoltarea sa internațională.

Cum s-au schimbat țintele și săgețile?

Primele ținte din lemn necesitau întreținere regulată. Uneori erau umezite pentru ca lemnul să nu se usuce prea repede, iar suprafața lor se uza neuniform. Un pas important a fost dezvoltarea țintei realizate din fibre de sisal puternic presate. Fibrele se despart sub acțiunea vârfului, iar după scoaterea săgeții revin parțial la loc. Datorită acestui lucru, o țintă modernă poate rezista la mult mai multe aruncări decât o țintă tradițională din lemn.

Denumirea de „țintă din peri” poate induce în eroare, deoarece nu este fabricată din peri de animale. Sunt folosite fascicule de fibre naturale, cel mai adesea sisal, presate și tăiate astfel încât să formeze o suprafață uniformă. Segmentele sunt separate prin sârmă subțire, iar construcțiile moderne folosesc elemente metalice tot mai înguste, reducând riscul ricoșării săgeții.

S-au schimbat și săgețile. În prima jumătate a secolului al XX-lea erau răspândite corpurile groase din alamă, tijele din trestie și aripioarele din hârtie. Mai târziu s-au generalizat materialele plastice și tungstenul. Tungstenul este mult mai dens decât alama, astfel încât o săgeată de greutate similară poate avea un corp mai subțire. Acest lucru ușurează gruparea a trei săgeți foarte aproape una de alta, mai ales în câmpul îngust al triplei 20.

O săgeată modernă este alcătuită de obicei din vârf, corp sau barrel, shaft, adică tijă, și aripioară. Greutatea, lungimea, forma, centrul de greutate și tipul striațiilor sunt alese individual. Unii jucători preferă corpuri drepte și echilibrate uniform, alții modele mai late în față sau în spate. Nu există un singur set ideal pentru toți jucătorii.

Televiziunea și nașterea dartsului profesionist

Prima transmisie de televiziune cunoscută legată de darts a avut loc încă înainte de Al Doilea Război Mondial. Prezența regulată a jocului la televiziune a venit însă mult mai târziu. În anii 1960 au apărut transmisii regionale, iar adevărata cotitură s-a produs în deceniul următor, când dezvoltarea tehnicii a făcut posibilă prezentarea simultană a jucătorului și a unei imagini apropiate a țintei.

În 1973 a fost înființată British Darts Organisation, iar trei ani mai târziu reprezentanții a peste zece țări au creat World Darts Federation. Dartsul a primit structuri de turneu mai bine organizate, echipe naționale și competiții internaționale. Jucători precum Eric Bristow, John Lowe, Jocky Wilson și Leighton Rees au devenit personalități cunoscute, iar meciurile atrăgeau milioane de telespectatori.

La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, prezența dartsului la televiziune a scăzut. Cei mai buni jucători au considerat că disciplina are nevoie de turnee noi, promovare mai puternică și finanțare stabilă. În 1992 a fost creat World Darts Council, redenumit mai târziu Professional Darts Corporation. Conflictul a dus la împărțirea dartsului profesionist în două medii principale.

Competițiile dezvoltate de PDC, susținute de televiziunea prin satelit, au transformat treptat dartsul într-un spectacol desfășurat în arene mari. Au apărut decoruri spectaculoase, intrări ale jucătorilor pe muzică, un calendar extins și premii mari. În ciuda profesionalizării, sportul și-a păstrat apropierea caracteristică față de public și atmosfera moștenită din puburile englezești.

Dimensiunile oficiale ale țintei și distanța de aruncare

În dartsul standard steel-tip, centrul bullului trebuie să se afle exact la 1,73 metri deasupra podelei. Distanța de la suprafața frontală a țintei până la linia de aruncare, numită oche, este de 2,37 metri. Este foarte important ca măsurarea să se facă de la suprafața țintei, nu de la perete, deoarece ținta și suportul ei ies cu câțiva centimetri în față.

Poziționarea poate fi verificată suplimentar prin măsurarea diagonalei de la centrul bullului la linia de aruncare. Aceasta trebuie să fie de aproximativ 2,93 metri. O țintă regulamentară are diametrul de aproximativ 45,1 centimetri și trebuie montată astfel încât segmentul negru 20 să se afle exact în partea de sus. Podeaua dintre țintă și linia de aruncare trebuie să fie dreaptă, stabilă și lipsită de obstacole.

În jocul soft-tip, pe ținte electronice destinate vârfurilor din plastic, se folosește adesea o distanță de opt picioare, adică aproximativ 2,44 metri. Regulile pot varia însă între producătorii aparatelor și organizatorii ligilor, de aceea înainte de concurs trebuie verificat regulamentul concret.

În unele competiții pentru jucătorii în scaun rulant se folosește o înălțime redusă de 1,37 metri de la podea până la centrul bullului, păstrându-se distanța standard până la oche. Această valoare a fost aleasă pentru a reproduce cât mai fidel geometria aruncării unui jucător aflat în picioare.

Cele mai importante dimensiuni – steel-tip

Curiozități și reguli mai puțin cunoscute

Câmpul individual cu cel mai mare punctaj nu este bullul. Bullul interior valorează 50 de puncte, în timp ce tripla 20 valorează 60. Prin urmare, scorul maxim într-o rundă de trei aruncări este de 180 de puncte. Bullul este însă tratat ca dublu 25, astfel încât poate încheia un leg jucat după regula double-out.

Un leg perfect de 501 poate fi terminat cu nouă săgeți. Jucătorul poate începe cu două runde de câte 180 de puncte, iar cele 141 de puncte rămase le poate închide, de exemplu, prin T20, T19 și D12. Nouă aruncări reprezintă minimul matematic atunci când se aplică cerința standard de terminare pe un câmp dublu.

O săgeată care ricoșează din țintă sau cade înainte de citirea rezultatului nu aduce puncte și nu poate fi aruncată din nou. Dacă însă jucătorul doar scapă săgeata înainte de a începe o mișcare clară de aruncare, o poate ridica și folosi. Punctajul depinde de locul în care vârful pătrunde în suprafața țintei, nu de poziția corpului săgeții.

Regulamentele profesioniste stabilesc lungimea și greutatea maximă a săgeților, deși seturile tipice sunt mult mai ușoare decât limita permisă. Cele mai comune săgeți steel-tip cântăresc aproximativ 20–26 de grame. În soft-tip se folosesc de regulă modele mai ușoare, deoarece o săgeată prea grea ar putea deteriora segmentele din plastic ale aparatului.

Interesantă este și istoria cuvântului „oche”, care desemnează linia de aruncare. În trecut se folosea forma „hockey”, iar forma actuală s-a răspândit abia în secolul al XX-lea. O legendă populară leagă denumirea de o anumită fabrică de bere și de lungimea unor lăzi de bere așezate în șir, însă povestea nu a fost confirmată în mod credibil.

Ținta trebuie rotită regulat. Se scoate inelul metalic cu numere și se rotește ținta astfel încât câmpul 20, cel mai folosit, să ajungă în alt loc. În acest fel uzura se distribuie uniform, iar ținta rămâne în stare bună mult mai mult timp. O țintă modernă din sisal nu trebuie umezită, deoarece umezeala o poate deforma și poate slăbi lipirea fibrelor.

Dartsul astăzi

Dartsul modern a păstrat multe dintre elementele stabilite cu aproape o sută de ani în urmă: ținta de tip „ceas”, trei săgeți într-o rundă, linia oche și jocul bazat pe scăderea precisă a punctelor. În același timp, a parcurs drumul de la distracție locală de pub la disciplină jucată în arene mari și transmisă în întreaga lume.

Forța acestui sport constă în combinația neobișnuită dintre accesibilitate și dificultate. Aproape oricine poate efectua prima aruncare, iar regulile de bază pot fi explicate în câteva minute. Lovirea regulată a câmpurilor înguste de dublă și triplă necesită însă mii de repetări, tehnică stabilă, concentrare, rezistență psihică și calcul rapid.

Dartsul poate fi antrenat acasă într-un spațiu mic, dar permite în același timp organizarea unor ligi extinse și a turneelor profesioniste. Dezvoltarea scorurilor electronice, a aplicațiilor, camerelor și competițiilor online a făcut posibilă și confruntarea jucătorilor la distanță. Istoria acestei discipline arată că un sport mare nu începe întotdeauna pe stadion. În cazul dartsului, decisive au fost puburile mici, meșteșugarii locali, ligile fabricilor de bere, ziarele, producătorii de echipament și televiziunea. Din simpla aruncare către o bucată de lemn s-a născut o disciplină cu dimensiuni precise, regulamente detaliate și propriile campionate mondiale, dar care păstrează în continuare atmosfera competiției directe.